Psihologia somatică este un cadru care caută să creeze o punte în dihotomia minte-corp. Wilhelm Reich a fost primul care a încercat să dezvolte o clară abordare psihodramatică, care includea corpul, dar foarte curând a observat că nu se poate face acest lucru. Apoi și-a dezvoltat propria manieră de a combina corpul și mintea, precum și regulatorii somatici care conectează aceste două dimensiuni. Reich a fost o influență semnificativă în stabilirea psihoterapiei corporale (sau psihologia somatică, așa cum este cunoscută în SUA și Australia) – deși și-a numit la început lucrarea „analiza caracterului” și „vegetoterapia caracter-analitică”).

Ca domeniu de studiu, psihologia somatică a fost definită ca: studiul interfeței minte/corp, relația dintre materia noastră fizică și energia noastră, interacțiunea structurilor corpului nostru cu gândurile și acțiunile. Prima relație abordată în psihologia somatică este relația persoanei cu propriul corp și empatia față de acesta și, printr-o conștientizare suficientă, aceasta va genera auto-vindecarea.
Specialiștii în acest domeniu afirmă că forțele psihologice, sociale, culturale și politice susțin fragmentarea unității minte-corp. Aceste presiuni afectează sănătatea mentală, biologică și relațională a unei persoane. În cele din urmă, corpul se va „revolta”, chiar dacă poate fi liniștit temporar cu ajutorul medicamentelor, al drogurilor sau țigărilor, acesta are de obicei ultimul cuvânt, deoarece vede mai repede prin auto-decepție decât mintea. Putem ignora mesajele corpului, dar rebeliunea sa impune a fi necesară, deoarece limbajul său este exprimarea autentică a sinelui nostru autentic și a rezistenței vitalității noastre.

Psihoterapia somatică își are originea în lucrările lui Pierre Janet, Sigmund Freud și, în special, ale lui Wilhelm Reich, care a dezvoltat-o ca vegetoterapie. Aceasta din urmă este o ramură a psihoterapiei reichiane, ce implică manifestarea fizică a emoțiilor.

Wilhelm Reich a fost un medic și psihanalist austriac, membru al generației a doua de analiști după Sigmund Freud. Autor al mai multor cărți influențiale, cea mai cunoscută fiind Character Analysis, The Mass Psychology of Fascism și The Sexual Revolution, Reich a devenit cunoscut ca fiind una dintre cele mai radicale figuri din istoria psihiatriei.

Activitatea lui Reich a contribuit la apariția cărții The Ego and the Mechanisms of Defence (1936) de Anna Freud, iar conceptul său de armură musculară — exprimarea personalității în maniera în care se mișcă corpul — au dus la inovații cum ar fi psihoterapia corporală, terapia Gestalt, analiza bioenergetică și terapia primală.

În anul 1922, Reich a început să lucreze în clinica psihanalitică a lui Freud, cunoscută sub denumirea de Ambulatoriul de la Viena, care a fost deschis la data de 22 mai în același an. Între anii 1922 și 1932, clinica a oferit servicii de psihanaliză gratuit sau cu costuri minime pentru 1.445 bărbați și 800 de femei, mulți suferind de shell shock (nevroza de război) după Primul Război Mondial.
Sharaf scrie că activitatea desfășurată cu muncitori, fermieri și studenți i-a permis lui Reich să se îndepărteze de tratarea simptomelor nevrotice pentru a observa stilurile de viață haotice și personalitățile antisociale. Reich a afirmat că simptomele nevrotice, cum ar fi tulburarea obsesiv-compulsivă, erau o încercare inconștientă de a câștiga controlul asupra unui mediu ostil, inclusiv sărăcia sau abuzurile din copilărie. Acestea au fost exemple pe care el le-a numit „armura caracterului” (Charakterpanzer), tipare repetitive de comportament, vorbire și posturi corporale, care au deservit ca mecanisme de apărare. Conform afirmațiilor lui Danto, Reich căuta pacienți în Ambulatoriu care fuseseră diagnosticați ca psihopați, considerând că psihanaliza îi putea elibera de furia lor.

Potența orgasmică
Din anul 1924, Reich a publicat o serie de lucrări despre ideea „potenței orgasmice”, acea abilitate de a elibera emoțiile din mușchi și sinele într-un orgasm necenzurat. Reich a argumentat că sănătatea psihică și abilitatea de a iubi depind de potența orgasmică, descărcarea completă a libidoului. Acesta spunea: „Nu este doar despre a face sex... nu este despre îmbrățișare în sine și nici despre penetrare. Este experiența emoțională autentică de renunțare la propriul ego și de exprimare a sinelui spiritual absolut.” Acesta a afirmat că potența orgasmică era obiectivul analizei caracterului.

Analiza caracterului
Pentru Reich, structura caracterului reprezenta rezultatul proceselor sociale, în special o reflecție a castrării și a anxietăților Oedipiane. Les Greenberg și Jeremy Safran scriu că Reich a propus o identitate funcțională între caracter, blocajele emoționale și tensiunea din corp sau ceea ce el numea armura caracterului (sau musculară/corporală) (Charakterpanzer).
Reich a sugerat că armura musculară era o apărare care includea istoricul traumelor pacientului. De exemplu, acesta considera că îmbolnăvirea lui Freud de cancer maxilar avea la bază armura musculară a acestuia, și nu fumatul: iudaismul lui Freud însemna că își „mușcă” impulsurile, mai degrabă decât să le exprime. Dizolvarea armurii ar aduce înapoi memoria copilăriei reprimate, care a generat blocajul inițial.

Vegetoterapie
Această metodă a eliminat doctrina psihanalitică a neutralității. Reich a argumentat că tabuurile psihanalitice consolidau tabuurile nevrotice ale pacientului și că dorea ca pacienții săi să-l perceapă ca ființă umană.
Obișnuia să apese cu degetul mare sau cu palma tare (sau dureros) pe maxilarele, piepturile, spatele sau coapsele acestora, cu scopul de a dizolva rigiditatea musculară și, implicit, caracterologică a acestora. Scria că scopul acestui tip de masaj era de a recupera memoria reprimată a situațiilor din copilărie care generaseră reprimarea. Dacă sesiunea era una reușită, vedea valuri de plăcere cum se mișcă prin corpurile lor, numindu-le „reflexul orgasmic” (orgasm reflex).

Wilhelm Reich și specialiștii post-reichiani sunt considerați elementul central al psihoterapiei corporale. Încă din anii ’30, Reich a devenit cunoscut pentru ideea că tensiunea musculară reflecta emoții reprimate, ceea ce el numea „armura corporală” și a dezvoltat un mod de a folosi presiunea pentru a produce eliberare emoțională la clienții săi.

Multe dintre contribuțiile care au urmat din partea altor specialiști în psihoterapia corporală au fost influențate de lucrările lui Wilhelm Reich.

Psihoterapia corporală și terapia prin dans s-au dezvoltat separat și se diferențiază din punct de vedere profesional, deși au principii de bază comune semnificative, inclusiv importanța tehnicilor terapeutice non-verbale și conștientizarea focusată pe corp.

Trauma
Psihoterapia corporală (somatică) este o modalitate folosită într-o abordare multi-modală a traumelor psihologice, în special PTSD și C-PTSD.
Necesitatea de a lucra adesea fără a atinge victimele traumatizate reprezintă o provocare pentru psihoterapeuții în domeniul somaticii.

Realizare articol: Laura Maria Cojocaru, Trainer INLPSI